Într-o zi, în timp ce ne plimbam prin parc, am dat peste o descoperire neobișnuită: un fotoliu roșu. Stătea chiar în mijlocul aleii, de parcă își aștepta soarta.
La prima vedere, părea într-o stare jalnică—țesătura era ruptă pe unul dintre mânere, plină de pete și murdărie, iar vopseaua de pe părțile de lemn se scorojise. Părea un obiect care își trăise deja zilele de glorie și care nu mai era dorit de nimeni.
Dar ceva atrăgea la acest scaun. Poate forma lui, culoarea sau, poate, pur și simplu prezența sa într-un loc atât de neașteptat. Nu am putut să-l lăsăm acolo și am decis să-l luăm acasă. A fost mai mult de muncă decât ne așteptam. Mai întâi, a trebuit să îndepărtăm cu grijă tapițeria veche de pe mânerul rupt și să încercăm să facem materialul să semene cât mai mult cu cel original.
A durat câteva ore și a necesitat multă răbdare. Apoi am dus scaunul la o curățătorie, unde au îndepărtat toate straturile de murdărie și i-au dat un aspect nou.
Am lustruit și lăcuit piesele de lemn pentru a le reda strălucirea originală. Câteva zile de muncă intensă, puțini bani pentru materiale și servicii, și scaunul a revenit, pur și simplu, la viață.
Acum este în casa noastră, ca nou, dar cu o poveste specială. Scaunul este un reminder că, uneori, lucrurile care par inutile pot avea o a doua viață.
