Bătrâna María își dedicase întreaga viață copiilor ei. Le oferise casa, sănătatea și toate puterile sale, fără să se plângă vreodată. Dar, pe măsură ce anii treceau și vitalitatea ei scădea, copiii ei au început să o vadă ca pe o povară. Nu o mai tratau ca pe o mamă iubitoare, ci ca pe un obiect vechi și inutil.
Într-o dimineață rece de iarnă, în timp ce zăpada cădea tăcut peste dalele curții, le-a venit o idee care i-a sfâșiat inima ca un cuțit.
— Trebuie să te muți în casa veche și dărăpănată de la marginea satului. Este singurul loc unde ai loc, i-au spus, păstrând pentru ei casa mare și călduroasă pe care ea o iubise atât de mult.
María a fost devastată de cuvintele lor, dar nu a răspuns. A rămas în tăcere și a clătinat din cap, fără să arate furie sau resentimente. Copiii ei au crezut că s-a resemnat.
Dar Maria a ascuns un secret adânc în inima ei, un secret pe care nu I l-a spus niciodată. Au trecut săptămâni și casa rece și întunecată în care trăia acum părea să o devoreze. Dar într-o zi uşa s-a deschis şi Maria a chemat un notar. În tăcere, dar cu hotărâre, a donat toate bunurile sale, inclusiv casa frumoasă pe care o avea cândva, pentru caritate. Copiii lor, care nu ştiau nimic despre decizia lor
Au continuat cu viața lor până când au aflat brusc despre mișcare și lumea lor sa prăbușit. Furie, dezgust, rușine! Plini de acuzaţii şi amărăciune, au alergat la Maria. Dar ea, fosta ei sursă de viaţă, stătea acolo liniştită, ochii ei radiind o pace adâncă şi neschimbătoare – Ai luat tot ce aveam, a spus el calm. „Dar ai uitat cel mai important lucru: conștiința și respectul”. Vocea lui era ca o briză blândă care a luat frumuseţea lumii.
Casa aparţinea acum celor care o meritau cu adevărat: cei care nu căutau bogăţii sau bunuri, ci adevărata demnitate şi iubire. Copiii săi, care aşteptau moştenirea, au rămas cu mâna goală. Inimile lor erau pline de regrete și amărăciune, în timp ce Maria, în înțelepciunea ei tăcută, știa că a făcut ceea ce trebuia.
