Am închiriat o cameră de la o doamnă în vârstă pe nume doamna Wilkind. Anunțul promitea intimitate și preț redus — soluția ideală pentru mine atunci când viața părea mult prea complicată. Fratele meu Tommy locuia la mătușa noastră, iar eu eram ocupată cu studiile și munca, încercând să mă descurc financiar. Când am văzut anunțul, am simțit că e șansa mea. Casă plină de antichități, tapet primitor, miros de lavandă — totul părea perfect.
Când am întâlnit-o pe doamna Wilkind, mi-a lăsat impresia unei femei grijulii și drăguțe. Părul îi era aranjat cu grijă, iar ea m-a invitat în casă cu bucurie, zâmbind prietenos și întrebând despre toate detaliile vieții mele. I-am povestit despre fratele meu și că locuiește la mătușa, despre părinții noștri care nu mai erau în viață. Dădea din cap și pune întrebări, ca și cum m-ar fi ascultat cu atenție, dar ceva în privirea ei mă făcea să mă simt incomod.
La scurt timp după ce m-am mutat, atmosfera din casă mi s-a părut ciudată. Totul părea desprins dintr-o poveste — camere primitoare, tapet cu flori, covoare vintage. Dar cu cât stăteam mai mult, cu atât mă simțeam mai mult ca o prizonieră. Aveam senzația că cineva mă privește mereu. Părea ciudat, dar am încercat să ignor, sperând că totul va reveni la normal.
Într-o dimineață, când m-am trezit, am mers în bucătărie și am văzut pe frigider lista de „Reguli ale casei”. La început am crezut că sunt doar formalități, dar cu cât citeam mai mult, cu atât simțeam că ceva nu e în regulă. Era interzis să deții chei, chiar și ușa camerei mele trebuia să rămână deschisă. Toate produsele de igienă și mâncarea erau sub controlul doamnei Wilkind. Singura baie era disponibilă doar la cerere, iar cheia trebuia returnată imediat. Trebuia să părăsesc casa în fiecare duminică între 10 și 16, pentru „ceaiul doamnelor”. Gătitul fără permisiune era interzis, iar apelurile mele telefonice erau limitate la 30 de minute pe zi. Ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost regula că doamna Wilkind putea intra în camera mea oricând. Nicio intimitate.
Inima mi s-a strâns. M-am forțat să cred că nu e chiar atât de grav, dar nu am putut scăpa de senzația că nu sunt în siguranță în acea casă. Când m-am întors în bucătărie, doamna Wilkind, ca întotdeauna, zâmbea prietenește, dar am observat o privire rece în ochii ei. Când am întrebat de ce reguli atât de stricte, a spus că ajută la menținerea ordinii și că trebuie să mă obișnuiesc. Cu fiecare minut, zâmbetul ei devenea tot mai insistent și ciudat.
A doua zi dimineață am decis să văd ce se întâmplă dacă încalc una dintre reguli. Când am închis ușa camerei mele în liniște, am simțit cum aerul din casă s-a tensionat imediat. Am auzit pașii doamnei Wilkind răsuna în liniște și privirea ei urmărindu-mă. Atunci am înțeles că nu voi putea continua să locuiesc acolo. Am început să strâng lucrurile, dar brusc i-am auzit vocea. Mi-a reamintit ferm că totul trebuie făcut conform regulilor, altfel vor fi consecințe.
Am strâns repede totul și m-am îndreptat spre ieșire, dar privirea ei pe prag m-a oprit. A spus că, dacă plec, trebuie să înțeleg că există întotdeauna „ceva de discutat”. A sunat a amenințare și am înțeles că nu are sens să mă cert. Am ieșit afară simțind că ceva era foarte greșit în acea casă. Corpul îmi era încordat, iar frica crescuse.
Când am ajuns afară am simțit ușurare, dar nu știam ce să fac mai departe. Nu puteam să mă întorc acasă, deoarece responsabilitatea de a-mi îngriji fratele continua să fie importantă. Gândurile mi-au fost întrerupte de un străin, un tânăr pe nume Ethan, care s-a apropiat de mine în parc, unde stăteam pe o bancă. Mi-a oferit cafea și prăjituri și, în ciuda stării mele, nu am putut refuza.
Ethan a fost grijuliu și m-a ascultat în timp ce îi povesteam ce am trăit. A spus că mai înainte observase ceva similar – când cineva simte că fuge de ceva ascuns. Ethan a spus că în povestea doamnei Wilkind ar putea fi intenții mult mai întunecate decât păreau la prima vedere. M-a avertizat că, dacă acea femeie mă controla atât de mult, ar putea avea planuri mult mai sinistre decât simpla menținere a „ordinii”.
În ziua aceea Ethan mi-a propus să mă ajute cu mutatul și, deși aveam rețineri, am acceptat. A devenit prietenul și sprijinul meu, și am început să îmi refac viața. Munca mea la cafenea, noul apartament – totul s-a dovedit mult mai ușor decât viața sub controlul permanent al doamnei Wilkind. Dar uneori, chiar și în locul nou, simțeam că ceva mă urmărește. Și deși încercam să nu mă gândesc la fosta mea casă, uneori, noaptea, simțeam priviri străine asupra mea.
