Marcus Heider și Erin Hutchko conduceau târziu în noapte pe podul Wright Memorial din Carolina de Nord. Drumul din fața lor era izolat, suspendat deasupra apelor negre, învăluit într-o liniște apăsătoare, tulburată doar de suflul vântului.
Dintr-o dată, o sclipire rapidă le-a atras atenția. O lumină, chiar pe marginea drumului. Erin a încruntat sprâncenele. „Ai văzut asta?” a șoptit ea.
Marcus a încetinit involuntar. „Da… dar ce-a fost?” a răspuns el cu un fior în voce.
Traversând un pod vechi și pustiu, un cuplu a zărit o lumină ciudată străpungând întunericul – descoperă ce era.
Acolo, în umbră, două priviri străluceau, fixate asupra lor cu o intensitate tulburătoare. Dar ceva era în neregulă. Nu erau ochii speriați ai unui animal prins în lumina farurilor. Erau liniștiți, aproape conștienți, ca și cum i-ar fi analizat.
Erin a simțit cum o cuprinde un fior rece. Silueta era neclară, nedeslușită, dar prezența sa era copleșitoare. Nici complet umană, nici complet animalică, părea să plutească între două lumi. Marcus a strâns volanul, luptând cu o frică viscerală care îi spunea să plece. „Ar fi mai bine să plecăm…” a șoptit Erin cu gâtul strâns.
Creatura nu a făcut niciun gest, dar dintr-o ușoară înclinare a capului părea să-i recunoască, ca și cum le simțea neliniștea. Liniștea deveni totală, timpul părea suspendat într-o așteptare insuportabilă. Apoi, deodată—
A dispărut. Nu s-a topit în umbră. A încetat să existe, ca și cum nu ar fi fost niciodată acolo.
Cuprins de o spaimă de nedescris, Marcus a apăsat accelerația. Erin, cu mâinile tremurânde, s-a agățat de scaun. „Marcus… ce-am văzut tocmai acum?”
Niciun răspuns. Doar o certitudine stranie că tocmai se întâlniseră cu ceva dincolo de înțelegere.
