La 77 de ani, mi-am vândut toate bunurile ca să cumpăr un bilet și să o văd pe dragostea vieții mele, dar ceva neașteptat s-a întâmplat în avion 😢😢
Am vândut tot ce aveam. Mașina veche, scaunul, discurile. Chiar și ceasul — pe care îl primisem la pensionare. Toate pentru un singur bilet. Dus.
Mi-am regăsit vechea prietenă, de care divorțasem tânăr și prost și pe care nu o mai văzusem de aproape 50 de ani. Dar am iubit-o mereu doar pe ea și m-am gândit mereu la ea. Am crezut că mă uitase. Dar nu a fost cazul, chiar dacă s-a căsătorit cu altcineva și a avut un fiu.
Acum aveam adresa iubitei mele soții. Fiul ei mi-a răspuns la scrisoare — a spus că încă își amintește totul.
Avionul a decolat, am strâns fotografia la piept. Râdem în ea, încă tineri, pe malul râului. Am ținut-o de mână. Fotografia este veche, decolorată, dar știam pe de rost fiecare curbă a zâmbetului ei. După ultima noastră întâlnire, nu am mai văzut-o niciodată și nu știam cum arată acum.
La mare altitudine, când avionul a zburat printre nori, telefonul meu a vibrat. Nu m-am grăbit să mă uit. Inima îmi bătea deja prea tare. Dar l-am deschis. Și apoi lumea mea s-a prăbușit, acum nu știu cum să continui să trăiesc. Continuă cu prima reacție👇👇
„Îmi pare rău… Mama a murit aseară. Te-a așteptat. Te-a așteptat atât de mult.”
Nu am simțit nicio durere. Doar… gol. Ca și cum totul în mine a amuțit brusc. Lumea s-a întunecat. Nu-mi amintesc cum mi-a căzut capul pe spate. Am auzit doar țipete, pași, cineva spunând ceva, cineva ținându-mă de mână.
M-am trezit – mai târziu. Pe pământ. Fețe necunoscute în jurul meu. Cineva mi-a dat apă. Cineva m-a întrebat ce mai fac. Am dat din cap. Nu aveam nimic de spus. Doar un singur lucru:
— „Vin oricum. Am promis.”
Și am ajuns acolo. Am cumpărat un buchet – flori simple, sălbatice. M-am dus la cimitir. Am găsit piatra ei funerară. M-am așezat lângă ea. Am pus jos fotografia. Și biletul.
— „Îmi pare rău. Am întârziat.”
Apoi pur și simplu m-am așezat. Am ascultat vântul. Și liniștea. E aici. Știam asta.
Așa e mereu — credem că mai avem timp, că ne putem îmbrățișa, săruta și, fără să ne dăm seama, ne luăm rămas bun din motive stupide, iar apoi adesea e prea târziu.
Nu am apucat niciodată să-mi văd iubitul, deși am așteptat aproape toată viața întâlnirea noastră.
