Deasupra orașului, cerul devenea din ce în ce mai negru, ca o pânză arsă la margini. Vântul îi bătea în față, iar Valentina urca încet și greu treptele notarului.
Nu mai era nimic de spus. Mama ei murise, apoi tatăl ei. Și acum și soacra ei.
Singura care o ținuse în acea casă mare și rece, unde râsul iubitului ei și al lui Ostap încă răsunau pe pereți.
În holul lambrisat, mirosind a hârtii vechi și parfum scump, Ostap rânjea ca un câine bine hrănit.
Avea aceeași expresie arogantă pe care o avusese când îi spusese în bucătărie că Sophia „îi înțelegea mai bine nevoile”.
Iar Sophia, cu mâna pe genunchi, râdea disprețuitor în timp ce se uita la pantofii uzați ai Valentinei.
Notarul citi testamentul. Totul – casa, conturile, colecția de bijuterii – a mers la Ostap. Firește. Nu pentru Valentina. Doar… o scrisoare.
Un plic gros, sigilat cu ceară roșie. Notarul i-a înmânat-o fără un cuvânt. Ostap deja râdea.
„Poate o poezie de rămas bun!”, a glumit el.
Valentina nu a răspuns. A îndepărtat încet sigiliul. Mâinile îi tremurau ușor. Înăuntru era doar o singură pagină scrisă de mână. A recunoscut scrisul Olgăi. Rotund și clar.
„Draga mea Valentina, dacă citești asta, înseamnă că nu am putut să-ți spun ceea ce știu. Adevărul.
Nu ești doar nora mea. Ești fiica mea. Da, copilul pe care l-am născut la 19 ani și l-am dat spre adopție ca să scap de rușinea acelor vremuri.
Nu te-am putut păstra, dar nu te-am uitat niciodată.
Soarta – sau Dumnezeu – ne-a adus împreună pentru a doua oară, ca soacră și noră. Nu ți-am spus niciodată adevărul… de teamă că ai fugi și m-ai urî.”
Dar te-am iubit în secret, ca și cum ai fi fost carne și sânge din carnea mea.
I-am lăsat totul pe hârtie lui Ostap. Dar ceea ce el nu știe este că adevărata bogăție nu se află în conturi.
În subsolul casei de pe Eichenstrasse 14, în spatele unui perete fals, se află un cufăr vechi. Codul este data ta de naștere.
Acolo am ascuns aurul și documentele familiei mele de dinainte de război. Nu am încredere în fiul meu. Nici măcar în Sofia. Dar tu… eu da. Îmi porți sufletul în tine.
Iartă-mă pentru toți anii pierduți.
Mama ta,
Olga.
Valentina a simțit cum i se îndoaie genunchii. S-a apucat de marginea mesei. Ochii i s-au umplut de lacrimi, nu de durere, ci de o iubire târzie și neașteptată. Și de furie.
Ostap s-a ridicat curios:
„Ce scrie? Ce ți-a lăsat?”
Valentina a împăturit scrisoarea încet. Și-a șters lacrimile.
„O amintire”, a spus ea calm. „Nimic care te-ar putea interesa.”
A părăsit camera fără să se uite înapoi, inima bătându-i ca o tobă. Nu se citea disperare pe chipul ei. Era ceva nou. O putere. Un adevăr.
Știa ce să facă. Strada Oak o aștepta.
Și acolo, în liniștea unui subsol prăfuit, avea să-și găsească nu doar moștenirea… ci și identitatea.
Sfârșitul nu a fost o întâmplare.
