O femeie cu nepotul ei m-a rugat să-mi cedez locul în tren, iar când am refuzat, mi-a aruncat ceai și firimituri pe pat: trebuia să-i dau o lecție 😲😲
Am călătorit cu trenul cu o femeie în vârstă și nepotul ei, care avea vreo șase ani. Compartimentul era mic, ca de obicei – două paturi inferioare și două paturi superioare. Am avut un pat inferior, copilul la fel, iar bunica a primit patul superior.
Încă de la începutul călătoriei, a insistat să-i cedez locul. A spus că trebuie să aibă grijă de nepotul ei și că îi este greu să urce. A vorbit tare și iritată și a încercat de trei ori să se așeze pur și simplu lângă el. Am refuzat politicos, dar ferm – nu era vina mea că au cumpărat biletele. L-a sunat chiar și pe conductor, dar acesta doar a ridicat din umeri: totul era conform regulamentului.
Dimineața m-am dus să mă spăl. Când m-am întors, am văzut că era ceai vărsat pe pat, firimituri, coji de ouă și o pătură murdară. La început nu am înțeles ce se întâmplase. Am întrebat.
— Nu a fost intenționat, — a spus femeia cu o față inocentă. — Copilul tocmai mânca și a vărsat din greșeală. E încă mic.
M-am abținut. Dar înăuntru fierbeam. Da, respect bătrânii. Dar fără grosolănie. Așa că am decis să-i dau o lecție. Și am făcut-o — sper că nu am făcut o greșeală. 😥 Continuare în primul comentariu👇👇
Am scos o cutie din rucsac — un cadou pentru nepotul meu. Un șarpe electronic cu senzor de mișcare. Când cineva se apropie, se aprinde, șuieră și „fuge” repede.
O jucărie destul de realistă, dacă nu știi că e o jucărie. Mai ales pe întuneric.
Am așteptat până seara. Când femeia și copilul s-au dus la vagonul restaurant, am așezat șarpele sub patul lor de jos, lângă geanta lor. Am activat senzorul.
Noaptea, când luminile erau stinse și totul era liniște, șarpele „a prins viață”.
Mai întâi s-a auzit un șuierat, apoi ceva târându-se pe podea. În întuneric, bunica a văzut se pare ceva zvârcolindu-se și a țipat atât de tare încât tot vagonul s-a trezit.
—UN ȘARPE! UN ȘARPE! — a țipat ea, și-a ridicat nepotul și a alergat prin compartiment.
Controlul a venit în fugă, la fel și pasagerii din compartimentele alăturate. Panică. Cineva a sunat chiar și la gară.
M-am ridicat calm, am aprins lumina, m-am aplecat și am ridicat jucăria.
— E doar o jucărie. Îmi pare rău, probabil un copil s-a jucat cu ea…
Controlul a pufnit, pasagerii au început să râdă, iar femeia s-a înroșit. Nepotul ei deja râdea și întindea mâna după furtun.
Din acel moment – gata cu vorbele, gata cu plângerile, gata cu „cedați locul”. Dimineața s-a dat jos în liniște din pat, și-a ajutat nepotul să-și împacheteze lucrurile și nici măcar nu s-a mai uitat la mine.
