Acum, în apartamentul pe care odinioară îl iubea atât de mult, Ilinca simțea că aerul nu mai era respirabil. Cuvintele lui Petru încă răsunau în cameră, dar ceva se schimbase adânc în ea.
Ani de compromisuri și mici dezamăgiri se acumulaseră într-un munte care nu mai putea fi ignorat.
„Copilă.” Așa o numea el. Nu „dragă”, nu „iubirea mea”, nici măcar pe nume, ci „copilă”. Ca și cum nu ar fi fost nimic mai mult decât un obiect, un simplu mijloc de confort al lui.
Ilinca a respirat adânc și a sorbit din cafeaua, care deja începea să se răcească. Mâinile îi tremurau ușor, dar vocea i-a rămas calmă când a vorbit:
„Al cui este apartamentul acesta, Petru?”
El a privit-o surprins, încă furios, ca și cum întrebarea ei ar fi fost o pacoste inutilă.
„Ce fel de întrebare e asta? A noastră, desigur.”
Ilinca și-a mușcat buza, luptând împotriva unui val de furie care era pe punctul de a izbucni.
„Nu, Petru. E al meu. Doar al meu. L-am cumpărat cu banii pe care i-am moștenit de la mama și cu economiile mele. Nu ai plătit nicio factură anul trecut.”
Lui Petru i s-a înroșit la față, apoi a făcut un gest disprețuitor cu mâna.
„Nu mai începe. Știi că trec printr-o perioadă proastă. Am vorbit despre asta.”
Ilinca s-a ridicat de la masă și s-a dus în dormitor. A deschis dulapul și a scos o valiză veche de după hainele lui Petru, care ocupa aproape tot spațiul.
„Ce faci?”, a întrebat el, urmărind-o cu privirea.
Ilinca a început să-și împacheteze metodic lucrurile personale: niște haine, documente importante, laptopul de la serviciu, încărcătorul.
Mișcările lor erau precise, mecanice, ca și cum deciziile ar fi fost luate de mult timp și așteptau doar momentul potrivit pentru a fi puse în aplicare.
„Ilinca, nu fi ridicolă”, a strigat Petru, ridicându-se în sfârșit de pe canapea. „Hai să vorbim ca niște adulți.”
S-a oprit o clipă și l-a privit. În ochii lui nu se citea îngrijorare pentru ea, ci frică pentru propria situație. Ce ciudat că abia acum a observat asta.
„Doi ani, Petru. Doi ani în care ai suportat scuzele tale, promisiunile tale, minciunile tale. Doi ani în care ai trăit pe seama mea fără să contribui cu nimic.
Dar fii clar într-un lucru: sora ta nu se va muta aici. Nimeni altcineva nu se va muta.”
Petru a trecut de la furie la falsa dulceață într-o clipă. Era un maestru al manipulării emoționale, știind întotdeauna când să schimbe tactica.
„Draga mea, hai să ne calmăm. Recunosc că am reacționat exagerat. Dar știi că te iubesc. Putem rezolva asta, ca întotdeauna.”
Ilinca și-a închis valiza și s-a uitat la telefon. Un mesaj de la Nicoleta: „Totul e gata. Te aștept.”
Cu o seară înainte, în timp ce Petru ieșea la o bere cu prietenii lui (tot plătită din banii ei), Ilinca îi povestise Nicoletei totul. Nu era prima dată, dar avea să fie și ultima.
Nicoleta ascultase în tăcere și apoi spusese pur și simplu: „E timpul să plec. Camera mea de oaspeți e liberă.”
„Nu plec pentru totdeauna, Petru”, spuse Ilinca, surprinsă de propriul calm. „Plec doar câteva zile, ca să-mi limpezesc mintea. Tu vei pleca. Ai timp până vineri seară. Îți dau timp să găsești ceva.”
Fața lui Petru se strâmbă într-o grimasă de neînțelegere.
„Nu mă poți da afară așa! Unde ar trebui să mă duc?”
„Poate cu sora ta, care nu are apartament.”
Petru încercă să o ia de mână, dar Ilinca se retrase.
„Nu mă atinge. Conversația asta s-a terminat.”
Ieși din apartament în timp ce Petru țipa la ea. În lift, rezemată de peretele rece, Ilinca simți cum îi curg lacrimi pe obraji. Nu erau de tristețe, ci de ușurare. Ca și cum o greutate uriașă i s-ar fi ridicat de pe piept.
În afara clădirii, Nicoleta o aștepta în mașină cu motorul pornit. Când a văzut-o, i-a zâmbit încurajator.
„Arăți mai bine decât mă așteptam.”
Ilinca și-a pus valiza pe bancheta din spate și a urcat.
„Simt că am fost operată. Încă mă doare, dar am speranță de vindecare.”
În timp ce mașina se îndepărta de clădire, Ilinca nu s-a uitat înapoi. În schimb, s-a uitat la cerul de primăvară – albastru și promițător – și, pentru prima dată în doi ani, a respirat liber.
În apartamentul Nicoletei, în camera de oaspeți plină de plante și cărți, Ilinca și-a deschis laptopul și a găsit un e-mail de la o colegă despre o oportunitate de muncă la distanță.
Nu fusese o fantezie lansată pentru a-l provoca pe Petru – era o oportunitate reală. Compania deschidea un birou în București și căuta angajați cu experiență pentru muncă hibridă.
„Pot să o iau de la capăt”, i-a spus el Nicoletei, care tocmai îi adusese niște ceai.
Nicoleta s-a așezat lângă el pe pat.
„Nu e un nou început, Ilinca. E continuarea vieții tale, dar fără bagajul pe care îl cărai.”
În zilele următoare, Ilinca și-a reorganizat viața cu o energie pe care nu știa că o are.
A vorbit cu un avocat despre cum să-l scoată legal pe Petru din apartament dacă acesta refuză. A contactat banca pentru a renegocia ipoteca. Și i-a trimis CV-ul pentru postul din București.
Petru a încercat să o contacteze de multe ori: apeluri, mesaje, e-mailuri. Acestea au variat de la implorări la amenințări, de la promisiuni de schimbare la acuzații crude. Ilinca a citit totul, dar nu a răspuns.
Vineri seară, Ilinca s-a întors în apartament însoțită de Nicoleta și de o verișoară care era ofițer de poliție. Se aștepta la haos, poate distrugere, dar a fost surprinsă: totul era aproape intact.
Petru plecase, lăsând cheile pe masă și un bilet scris în grabă: „Vei regreta. Nimeni nu te va iubi așa cum te iubesc eu.”
Ilinca a mototolit hârtia și a aruncat-o. Știa că era doar o ultimă încercare de a o manipula. Adevărata iubire nu este exploatare, nu este control, nu este folosirea și eliminarea cuiva atunci când nu mai este util.
În noaptea aceea, prima ei noapte în apartamentul pe care îl recuperase, Ilinca a dormit mai bine ca niciodată. Dimineața, cu o ceașcă de cafea aburindă în mână, s-a uitat din nou pe fereastră spre curte.
Aceleași mame cu cărucioare, aceiași bărbați grăbiți la muncă, aceiași copii alergând la școală. În exterior, nimic nu se schimbase – dar pentru ea, totul era diferit.
Telefonul i-a sunat – era compania. Obținuse jobul în București. Putea începe în orice moment.
Ilinca a zâmbit și a deschis aplicația imobiliară. Era timpul să închirieze apartamentul – nu surorii lui Petru, ci cuiva care l-ar aprecia cu adevărat.
Și avea să plece, spre noua ei viață – una construită pe propriile decizii, nu pe speranțele altcuiva.
