Mateo era un băiat tăcut, unul dintre cei care privesc lumea cu ochi mari și un suflet și mai mare. Locuia într-un orășel, într-o casă modestă, cu părinții săi. Mama sa, Clara, era singura care îi înțelegea tăcerea. În fiecare seară, îi cânta încet înainte de culcare, spunându-i că stelele erau prietene care ascultau mereu, chiar și atunci când oamenii nu o făceau.
Când Mateo avea șapte ani, mama lui a început să obosească ușor. A încetat să mai cânte. Ochii ei își pierdeau strălucirea, iar râsul ei devenea rar. Mateo nu știa exact ce se întâmplă, dar simțea asta în inimioara lui. Ceva nu era în regulă. Petrecea mai mult timp pe acoperiș, privind cerul și vorbind cu stelele, rugându-le să o ajute pe mama lui.
„Te rog, nu o lua încă…” șoptea el în fiecare seară.
Dar cerul nu răspundea. Sau cel puțin, nu așa cum se aștepta el.
Într-o dimineață de iarnă, Clara a închis ochii pentru totdeauna. Mateo s-a trezit în cea mai adâncă tăcere pe care o simțise vreodată. Mirosul de ceai din bucătărie dispăruse. Vocea care îl numea „dragostea mea” dimineața dispăruse. Lumea, pentru el, a devenit gri.
După ziua aceea, Mateo a încetat să mai vorbească. Tatăl său, devastat de pierdere, nu știa cum să-l consoleze. L-a dus la psihologi, l-a îmbrățișat, dar Mateo nu i-a răspuns decât cu o privire goală. Singur pe acoperiș, părea să respire diferit. În fiecare noapte stătea întins acolo, privind stelele, ca și cum ar fi așteptat un răspuns sau o promisiune.
Au trecut anii. Vecinii spuneau că era „atins de durere”, dar nimeni nu știa cu adevărat cât de profundă era durerea lui. La cincisprezece ani, Mateo era înalt și slab, dar copilul care și-a căutat mama pe cer încă trăia în fața lui.
Într-o noapte, după o furtună violentă, tatăl său s-a urcat pe acoperiș să-i spună să coboare. Dar Mateo nu era acolo. A găsit doar o pătură, o lanternă și o scrisoare mică, împăturită cu grijă.
„Tată:
Nu fi trist. Mama a venit aseară. Mi-a spus că e timpul să mergem împreună să vedem stelele de aproape. Nu plânge pentru mine. Sunt bine.
Te iubesc foarte mult.
—Mateo”
Trupul lui nu a fost niciodată găsit. Unii spuneau că se dusese în pădure, alții că se înecase în râu. Dar tatăl său, în fiecare seară, se urca pe acoperiș și privea cerul. Și când o stea strălucea mai tare decât de obicei, zâmbea printre lacrimi.
—Noapte bună, fiul meu…
Și astfel, în liniștea nopții, Mateo a continuat să vorbească cu stelele. De data aceasta, nu cu tristețe, ci cu dragoste.
