A început cu o scrisoare.
Nu un e-mail, nu un mesaj sau un apel telefonic – ci o scrisoare reală, scrisă de mână, sigilată cu ceară și livrată la ușa mea, chiar dacă nimeni nu știa că m-am mutat acolo.
Tocmai moștenisem căsuța bunicului meu din Munții Scoției. Era izolată – la kilometri distanță de cel mai apropiat oraș – și avea vedere la un lac negru și liniștit, pe care localnicii îl numeau Loch Nàdarra. Se spunea că era blestemat, că ceva sub suprafața sa sticloasă fusese odată venerat și că, chiar și acum, se întâmplau lucruri ciudate când ceața se rostogolea peste apă.
Nu crezusem niciodată în astfel de povești. Eram om de știință. Raționalist. Dar ceva din scrisoare mă tulbura.
Pergamentul era îngălbenit, cerneala era de un maro închis, ca și cum ar fi fost scrisă cu sânge. Scria:
„Către moștenitorul lui Alistair Croft,
Biblioteca te așteaptă sub apă. Nu veni singur. Cheia este ascunsă acolo unde umbra întâlnește amintirile. Miezul nopții este cel mai sigur. Fii tăcut. Fii respectuos. Și mai presus de toate… nu lua niciodată cartea roșie.”
Nu exista nicio semnătură.
La început, am crezut că este o farsă. Bunicul meu, Alistair, fusese arheolog și colecționar de mituri ciudate. Își umplea jurnale cu legende despre orașe uitate, ruine bântuite și uși către alte dimensiuni. Dar era și un pustnic și nimeni nu-l văzuse cu ani de zile înainte de moartea sa.
Curiozitatea mă rodea. În a doua noapte, am pornit în căutarea răspunsurilor.
Capitolul unu: Șoapta din birou
Căsuța era mică, dar biroul bunicului meu era vast. O scară ascunsă în spatele șemineului ducea într-un subsol de piatră căptușit cu cărți vechi, artefacte prăfuite și bilețele prinse pe pereți. Majoritatea erau indescifrabile – simboluri pe care nu le recunoșteam, hărți fără nume.
Dar apoi am găsit expresia repetată în mai multe limbi:
„Biblioteca de sub lac”.
Existau intrări datate la decenii distanță, fiecare mai frenetică decât precedenta. Ultima suna astfel:
„Am găsit ușa. Doamne ajută-mă. Am văzut ce este înăuntru. Cartea roșie nu trebuie atinsă. Nu din nou.”
O hartă era desenată sub ea, care ducea prin pădure, în jos pe o pantă și până la capătul îndepărtat al lacului. Acolo, mâzgălite pe margine, erau cuvintele:
„Miezul nopții. Fără lună. Singur.”
Capitolul doi: Coborârea
Am urmat harta în noaptea următoare.
Era mai frig decât de obicei, iar ceața se lipea de copaci ca o piele veche. Vântul a urlat o dată – apoi s-a oprit, ca și cum pădurea și-ar fi ținut respirația.
La marginea lacului, am găsit locul. Un cerc de pietre, negre de licheni, înconjura o baltă puțin adâncă lângă țărm. Când am pășit, am observat că apa nu se ondulează. Pur și simplu se despărțea.
În centru era un piedestal de piatră cu un inel de fier ruginit. L-am tras.
Apa s-a scurs instantaneu, dispărând ca și cum nu ar fi fost niciodată acolo. Sub ea, o scară în spirală se șerpuia în pământ.
Am ezitat. Dar am coborât.
Scările duceau la un tunel săpat în rocă neagră și netedă. Rune străvechi căptușeau pereții, strălucind slab pe măsură ce treceam. Nu aveam nicio idee ce le alimenta.
Apoi am ajuns la ea.
O ușă masivă, în formă de ochi deschis, stătea în fața mea. Era făcută din obsidian și gravată cu același simbol pe care îl văzusem pe sigiliul de ceară al scrisorii. În momentul în care am atins-o, ușa s-a cutremurat și s-a despărțit în două.
O voce joasă a răsunat din întuneric:
„Intrați în liniște. Cunoașterea cere respect.”
Capitolul trei: Stivele nesfârșite
Camera dincolo era colosală.
Rafturi se ridicau în umbre – kilometri întregi – pline de cărți de toate formele și dimensiunile. Unele pluteau în vitrine de sticlă. Altele erau înlănțuite de pereți. Câteva… șopteau.
Aerul mirosea a praf și secrete. Am pășit încet, sunetul cizmelor mele fiind înăbușit de o tăcere catifelată.
Nu era nimeni acolo. Și totuși… nu eram singur.
În inima bibliotecii se afla o masă de citit cu un felinar care se aprindea pe măsură ce mă apropiam. În fața ei se aflau cinci cărți. Una era neagră. Una era albastră. Una era verde. Una era albă.
Și una era roșie.
Mi-am amintit avertismentul.
„Nu lua niciodată cartea roșie.”
Dar privirea mi-a fost atrasă de ea – ca și cum ar pulsa în ritmul bătăilor inimii mele.
În schimb, am deschis cartea albă. Paginile ei erau pline de nume. Mii dintre ele. La sfârșit, cu cerneală proaspătă, era al meu:
„James Alistair Croft.”
Am scăpat-o.
În spatele meu, am auzit pași. Lenți. Deliberați.
M-am întors.
Nimic.
Dar cărțile din jurul meu au început să foșnească. Felinarul a pâlpâit. Cartea roșie s-a deschis singură.
Din interior, o voce mi-a strigat numele.
Nu șoptit. Rostită.
Ca și cum ceva din interiorul ei m-ar fi așteptat.
Am fugit.
Dar drumul de întoarcere dispăruse.
Capitolul patru: Gardianul
Am alergat orbește printre rafturi până m-am prăbușit. Și acolo, în întuneric, l-am văzut.
Un bărbat – nu, o creatură – înalt și slab, îmbrăcat în robe făcute din pagini. Fața îi era ascunsă în spatele unei măști de os. În mâini, ținea un toiag cu o pană în vârf.
Nu a vorbit. Pur și simplu m-a privit.
Apoi și-a ridicat toiagul și a arătat spre cartea roșie.
Am clătinat din cap.
Și-a înclinat capul, ca și cum ar fi fost curios. Apoi a șoptit:
„Biblioteca te cunoaște acum. Ți-ai citit numele. Ai deschis poarta. Trebuie să alegi.”
„Să alegi ce?” am întrebat, deși vocea abia mi-a ieșit.
„O carte de dus. Un adevăr de purtat. O amintire de pierdut.”
L-am implorat să mă lase să plec.
S-a dat la o parte, dezvăluind o oglindă.
M-am văzut pe mine însumi – dar mai în vârstă. Mai înțelept. Singur. Înconjurat de cărți, ochii mei goi și strălucind cu aceeași lumină ca runele.
Devenisem următorul gardian.
Capitolul cinci: Ieșirea
Mi-a dat o cheie. Din sticlă.
„Folosește-o”, a spus el. „Și poți pleca. Dar să știi asta: odată ce ușa se deschide din nou, trebuie să te întorci.”
Am luat cheia. Ușa din spatele meu a reapărut. Scările șerpuiau în sus. Nu m-am uitat înapoi.
Când am ieșit de la pământ, se crăpa de ziuă. Lacul era din nou calm. Piedestalul dispăruse.
M-am întors la căsuță, nesigur dacă se întâmplase ceva cu adevărat. Dar cheia de sticlă zăcea grea în buzunarul hainei mele. Și în noaptea aceea, în visele mele, cărțile au șoptit din nou.
Nu am mai găsit intrarea de atunci.
Dar știu că este acolo.
Așteptând.
Și într-o zi, când luna va dispărea și lacul va fi liniștit, mă voi întoarce. Trebuie.
Pentru că cunoașterea are un preț.
Și Biblioteca nu uită niciodată.
