Sofía a închis ochii.
Nu erau lumini, nu existau aplauze și nici măcar un profesor care să-i încurajeze.
În primele rânduri, câțiva copii își pregăteau telefoanele pentru înregistrări și râdeau încet. Dar când primele versuri i-au ieșit de pe buze, totul s-a schimbat.
Vocea îi tremura, dar fiecare notă a lovit inimile celor prezenți cu puterea unei povești nespuse.
Melodia, simplă și neacompaniată, plutea în aer ca o rugăciune. Fiecare cuvânt părea să vină dintr-un loc adânc unde se întâlnesc lacrimile și speranța.
În ultimul rând, o profesoară care tasta pe telefon s-a oprit brusc și s-a întors. Unul câte unul, copiii din public au început să-și pună telefoanele deoparte.
Chiar și cei care râseseră mai devreme stăteau acum liniștiți. Un băiat și-a șters discret o lacrimă de pe obraz. Fetele din ultimul rând s-au privit fără să scoată un cuvânt.
Și în mijlocul cântecului… s-a întâmplat ceva complet neașteptat.
Regizorul, care rareori participa la spectacolele studenților, a intrat din greșeală în sală. Dar când a auzit vocea Sofiei, s-a oprit în prag.
A rămas nemișcat, ca un soldat prins într-o vrajă veche. Iar profesoara de muzică, care nu-i notase încă numele, și-a pus mâna pe inimă și a șoptit:
— Este… fenomenală.
La sfârșitul cântecului, Sofía a tăcut o clipă. Apoi și-a deschis ochii.
Și o tăcere sacră a întâmpinat-o. Nimeni nu știa dacă să aplaude sau să plângă. A fost un moment în care lumea părea să-și țină respirația.
Apoi o mână a început să bată din palme. Apoi alta. Și alta.
Și dintr-o dată sala a erupt.
Nu au fost doar aplauze, ci o ovație în picioare. Cu o furtună de aplauze, strigăte de uimire, copii în lacrimi, profesori cu gurile căscate, iar telefoanele au înregistrat acum nu o glumă, ci un miracol.
Pentru prima dată, Sofía le-a zâmbit tuturor. Și pentru prima dată, a simțit că nu mai era invizibilă. Că vocea ei conta.
O fată săracă a fost rugată să cânte la școală în glumă — dar vocea ei a lăsat sala fără cuvinte!
După spectacol, un bărbat îmbrăcat într-un costum simplu s-a apropiat de ea. S-a prezentat ca reprezentant al unui conservator local care sprijină tinerele talente. I-a înmânat o carte de vizită și i-a spus:
— Ai un dar. Și o poveste. Vrem să te ajutăm să o spui lumii.
În săptămânile următoare, numele Sofiei Lăzărescu a început să se răspândească în tot orașul. Ziarele locale au scris despre „fetița cu voce angelică”.
Regizorul a înregistrat înregistrarea și a trimis-o la un concurs național. Și colegii ei de clasă? Au salutat-o. Le-a zâmbit. Unii chiar au rugat-o să le cânte din nou.
Dar cel mai important moment a venit într-o seară, când mama ei a intrat în rulotă și a găsit o scrisoare pe masă, în colțișorul mic.
Era o scrisoare de la Sofia.
Mamă, știu că uneori nu avem lumină. Și alteori nici măcar nu avem pâine. Dar avem ceva mai puternic. Avem curaj. Și vocea mea… și vocea ta.
Sub semnătură se afla o fotografie cu Sofia pe scenă, zâmbind, în timp ce tot publicul o aplauda.
Mama a închis ochii, a dus fotografia la piept și a spus:
— Cântă, fetița mea. Cântă… și nu te opri niciodată.
Pentru că lumea nu va uita niciodată vocea care i-a atins sufletul.
